Mă plimbam într-o dimineață printre razele soarelui, mărețe precum pura strălucire a unui vis de Mai, atingând cu delicatețe particulele de fericire ce domneau asupra întregii mele ființe, prea complexă pentru a putea fi încă descifrată. Vroiam să alerg și să prind în palmele mele murdare de tristețea lumii, fiecare părticică ce poate, cuprindea un strop din marea de fericire care va urma să fie. Vroiam să simt cum fiecare particulă pătrunde în ficare celulă din corp, astfel putând forma un abis de fericire, pură fericire. Ce poate fi mai frumos în acest Univers decât un abis de fericire? Spune-ți-mi mie, ce?
M-am aruncat cu fața pe pământul plin cu strălucirea dimineții – roua, să fie rouă oare? Probabil era rouă. M-am întins pe spate și am închis încet ochii. I-am deschis la fel de repede precum i-am și închis și am încercat să-i închid din nou, dar razele soarelui se aflau într-un conflict puternic cu “ochișorii” mei sensibili la un prea frumos. Am încercat din nou și din nou, până când vibrația ființei mele mi-a deschis ochiul minții – prin atingere, am observat fiecare fir proaspăt de iarbă, fiecare petală arzătoare a unei flori ai dimineții, fiecare viețuitoare, fiecare fir de nisip și fiecare urmă a unei vieți, de mult imprimată în acest pământ. Se spune că uneori trebuie sa cădem – ceea ce am și făcut – deoarece există ceva acolo care ar trebui să îl găsim. Și eu am găsit. Muzica păpădiilor când își mai eliberau câte o parte a ființei lor fragile. Arta păianjenilor de a-și țese următoarea călătorie. Perfecțiunea particulei de rouă ce o zăream cu colțul ochiului strălucind printre tandrele fire de iarbă. Ah – natura, să fie ea oare asemenea unui ocean azuriu? – sublimă, misterioasă, frenetică și liberă.
Am deschis ochii și am observat cum luminile devin mai luminoase, pe măsură ce pământul se îndreptează de soare. M-am ridicat în picioare iar cu corpul greoi pătruns de pura magie a dimineții, am reușit să fac câțiva pași mărunți când am simțit o mușcatură puternică la degetul mic de la picior. Și am căzut la loc pe pământ. Am căzut. Simțeam cum fiecare părticică din corpul meu urla de durere, de frică – o angoasă greu de suportat. Dar trebuia să mă ridic, trebuia să îmi înfrânt mintea și să mă ridic din nou, să ies la suprafață. M-am întors pe o parte și l-am văzut … El era, din nou era el, acela… El – demonul. De data aceasta m-a mușcat de picior și nu de altă parte a corpului, dar totuși…de degetul mic? De ACEL deget mic? De acel deget mic și sacru de care se presupune că ar trebui să îl prețuiesc cu toată ființa mea.
M-am uitat la piciorul meu de parcă aș fi putut prevestii sfârsitul lumii doar văzând acea imagine morbidă ce-mi cutreera șirea spinării de sus în jos și de la stânga la dreapta. Primul meu instinct a fost să imi adun toate forțele și să-i scot ghearele negre din degetul meu, dar în același timp mă gândeam să-l las acolo fără să mă lupt cu el.
Nu pot să scriu doar despre razele soarelui, sau de roua cristalină a unui nou început, sau de mișcările ce le fac firele de iarbă în vânt precum operele lui Vivaldi îmbogățindu-ne cu veșnica lui natură. În momentul în care stiloul meu începe să sângereze din același loc de unde se varsă și stelele, tot ce pot face este sa stau în tăcere și să privesc cum începe a se plasa cel mai întunecat demon în jurul aceluiași paradis al dimineții.
Singurii dușmani pe care îi trăim sunt în mintea noastră și nimeni nu vrea să se confrunte cu demonii lor interiori pentru că nu este o aventură ușoară. Demonii sunt nenumărați, apar în momentele cele mai neplăcute și creează panică și teroare. ELIBEREAZĂ-TE!
Demonii pe care îi ai sunt ceea ce te motivează să-ți faci arta. Aceasta este ceea ce conduce detectivul, asta conduce pictorul, asta conduce scriitorul: o dorință conflictuală de a uita durerea și, în același timp, să-și amintească și să lupte pentru un fel de justiție. Știu că aceste lucruri puternice sunt în interiorul meu și al tuturor, într-un fel sau altul.
by Ioana Moldovan
A feeling for words - by Ioana Moldovan 
Lasă un comentariu